Cercetările din domeniul politicilor educaționale susțin că cea mai bună reformă educațională din istoria învățământului românesc a fost cea aplicată în timpul comunismului. Trecând peste masacrarea elitelor, desființarea învățământului privat și a celui confesional, îndoctrinarea politică a sistemului educațional și idolatrizarea președintelui, reforma a fost coerentă și a adus rezultate bune. Cadrele didactice și elevii erau încadrați în viața socială, angajați în susținerea reformelor și în dezvoltarea social-economică a societății. Legea Educației din 1948 și-a propus și a reușit să lichideze analfabetismul. Deși un sistem extrem de rigid și restrictiv, reforma educațională, care s-a întins pe două decenii, și-a atins scopul. Este un exemplu pertinent, care confirmă faptul că o educație reușită pune accent pe consecvență și valori naționale. O atenție deosebită era acordată tinerilor și familiei, fiind susținuți prin acordarea unei locuințe și a unui loc de muncă. Natalitatea era încurajată prin acordarea de ajutoare financiare mamelor care aveau mai mult de doi copii.

Actualele reforme educaționale au preluat modele expuse de politicile Uniunii Europene, care însă reprezintă un adevărat dezastru pentru poporul român. Egocentrismul a condus la desființarea familiei ca instituție, diminuarea rolului pe care aceasta îl joacă în dezvoltarea copilului, a societății, creșterea alarmată a dezinteresului față de valorile naționale și a sentimentelor specifice unui individ care se identifică cu un grup și o etnie, prevalarea drepturilor personale în detrimentul binelui comunității. Se urmărește definirea individului ca specie, satisfăcându-i instinctele primare și anulându-i astfel rațiunea și capacitatea de analiză și discernământ. 

După `90, sistemul educațional românesc a trecut prin multiple schimbări și reforme, adesea incoerente și aplicate parțial. Fiecare nou ministru al educației a venit cu propriile idei, ceea ce a dus la lipsa unei continuități și la o implementare fragmentată a politicilor educaționale (ba dăm burse, ba nu mai dăm; ba dăm indemnizația de doctor, ba nu o mai dăm; ba dăm profesorilor din mediul rural un spor, ba nu-l mai dăm etc.).

Probleme majore pune chiar formarea inițială a profesorilor și oportunitățile limitate pentru dezvoltarea profesională continuă. Metodologia privind evaluarea și titularizarea lor în sistem este un dezastru!

Programa școlară este adesea suprasolicitantă și neadaptată nevoilor actuale ale elevilor. Lipsa de orientare practică și de pregătire pentru piața muncii îi demotivează, cu atât mai mult cu cât tinerii sunt învățați să memoreze informații pentru a ”trece BAC-ul”! Și ne mai mirăm de ce un procent atât de scăzut, de la an la an, reușește să treacă ”examenul maturității”.

Există o discrepanță semnificativă între calitatea educației în mediul urban și cel rural. În zonele rurale, infrastructura este și mai precară. Multe școli funcționează în clădiri vechi, neadecvate, fără dotările necesare pentru a susține un proces educațional modern. Atitudinea față de școală, atât din partea unor elevi și părinți, cât și din partea autorităților care gestionează resursele lasă de dorit.

Preotul, medicul și profesorul erau în trecut emblemele comunității. Astăzi asistăm la un exod al creierelor. Mulți aleg să plece din România în căutarea unor oportunități mai bune, lăsând un gol semnificativ în calitatea resursei umane din învățământ.

10 ani de ”Românie educată” au creat o ”Românie eșuată”…

Vă asigur că în condițiile astea în 10 ani de zile să schimbă total absolut total tineretul nostru Român